În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți credincioși,

Să ne închipuim că suntem pe un drum, la marginea unei cetăți. E o zi obișnuită. Unii oameni merg la muncă, alții se întorc acasă. Dar, dinspre poarta cetății, se aude plâns.

Vine o mamă în urma sicriului copilului ei.

Mai mersese cândva pe drumul acesta. Atunci îl dusese la groapă pe soțul ei. Se întorsese acasă și găsise puterea să trăiască mai departe pentru băiatul care îi rămăsese. Pentru el aprindea focul, pentru el pregătea pâinea, pentru el se ridica dimineața.

Acum îl ducea și pe el.

Evanghelia ne spune în puține cuvinte toată nenorocirea ei: era văduvă, iar cel mort era singurul ei fiu.

În urma ei mergeau mulți oameni. O iubeau, o compătimeau, o însoțeau. Dar nimeni nu putea schimba ceea ce se întâmplase. Uneori, aceasta este neputința noastră cea mai grea: să stăm lângă cineva drag, să-i vedem lacrimile și să nu avem cu ce să i le oprim.

La poarta cetății se întâlnesc două mulțimi. Una iese, ducând un mort. Cealaltă intră, urmându-L pe Hristos.

Și Domnul o vede pe mamă.

Să ne oprim puțin aici, dragii mei. Înainte de a auzi cuvântul minunii, să auzim această veste: Dumnezeu o vede.

Femeia nu strigase după El. Evanghelia nu ne spune că I-ar fi cerut ceva. Poate nici nu mai putea vorbi. Sunt dureri în care omul nu mai găsește nici cuvintele rugăciunii. Stă înaintea icoanei și tace. Își face semnul crucii și atât. Îi curg lacrimile, iar rugăciunea rămâne undeva, adânc, fără glas.

Hristos o vede și așa.

Poate că și aici, la Schitul Ciobănoaia, a venit astăzi cineva cu o asemenea rugăciune. A urcat drumul, a intrat în biserică, a aprins o lumânare. Dacă l-ar întreba cineva ce are, ar spune: „Nimic… sunt bine.” Dar Dumnezeu știe pentru cine a aprins lumânarea și ce nume poartă în inimă.

Domnului I se face milă de femeie și îi spune:

„Nu plânge!”

Dacă i-ar fi spus altcineva aceste cuvinte, poate că ar fi durut-o și mai tare. Cum să nu plângă? Unde să pună dragostea pentru copilul ei? Ce să facă, seara, cu tăcerea casei?

Dar Cel care îi vorbește Se apropie de sicriu. Se atinge de el, iar cei care îl duc se opresc.

O clipă, totul rămâne nemișcat.

Apoi se aude glasul Domnului:

„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”

Și cel mort se ridică și începe să vorbească.

Nu ni se spune ce a rostit. Poate că primul cuvânt a fost „mamă”. Nu știm. Evanghelia păstrează însă un lucru atât de frumos, încât parcă ne este de ajuns: „Și l-a dat mamei lui.”

Fiul vorbește din nou. Mama îl primește viu. Cel pe care îl însoțea spre mormânt merge iarăși lângă ea.

Iubiți credincioși,

Cineva care a îngropat un copil poate asculta această Evanghelie cu o întrebare grea: „Dar eu? Eu m-am rugat. Eu am plâns. La mine de ce nu s-a întâmplat minunea?”

Înaintea unei asemenea dureri trebuie să ne plecăm capul. Să nu ne grăbim cu explicații. Nici să judecăm credința celui care suferă. Sunt întrebări pe care le ducem o viață întreagă înaintea lui Dumnezeu.

Minunea din Nain ne arată însă Cine vine lângă noi în suferință. Este Hristos, Cel care va primi El Însuși moartea și va învia. În El ne punem nădejdea că despărțirea de cei dragi nu este pentru totdeauna. De aceea îi pomenim. De aceea le rostim numele la Sfânta Liturghie. Îi încredințăm iubirii lui Dumnezeu și așteptăm învierea morților.

Până atunci, avem de învățat ceva din felul în care Se apropie Domnul de această mamă.

El o vede. Se oprește. Îi vorbește. Se apropie de durerea ei.

Noi nu putem face ceea ce a făcut El la poarta Nainului. Putem însă să vedem omul pe lângă care trecem. Putem să ne oprim lângă un bătrân rămas singur. Putem să ascultăm o mamă care își plânge copilul, chiar dacă i-am mai auzit povestea. Putem duce o farfurie de mâncare, putem da un telefon, putem spune: „Vin să stau puțin cu tine.”

Uneori ne ferim de omul îndurerat fiindcă nu știm ce să-i spunem. Să mergem totuși. Să-l lăsăm să vorbească. Să plângem cu el, dacă ne vin lacrimile. Și să ne rugăm pentru el.

La plecarea de aici, de la Ciobănoaia, fiecare ne vom întoarce la ale noastre. Dar poate că ne va veni în minte un om pe care l-am lăsat prea mult singur. Să nu amânăm întâlnirea cu el.

Iar dacă noi suntem cei care astăzi abia ne mai putem duce durerea, să-I spunem Domnului atât cât putem:

„Doamne, Tu ai văzut-o pe mama din Nain. Vezi-mă și pe mine. Nu mai știu ce să cer, dar rămâi lângă mine.”

Să ducem această rugăciune cu noi. Să o spunem acasă, în ceasul greu, când se face liniște și dorul începe iar să doară.

Hristos S-a oprit atunci la poarta unei cetăți, lângă o mamă care plângea. Cu această încredere să ne apropiem și noi de El: că ne vede, că ne aude și că viața noastră, împreună cu viața celor pe care îi iubim, este în mâinile Lui.

Amin.