Neliniștea omului care are multe, dar nu are totul

Evanghelia Duminicii a XII-a după Rusalii ne pune înainte chipul unui tânăr bogat, un om care împlinise poruncile și care, după măsura lumii, părea să nu ducă lipsă de nimic. Avea avere, avea tinerețe, avea o viață morală și o anumită preocupare pentru cele duhovnicești. Cu toate acestea, în adâncul sufletului său exista o neliniște pe care bunurile acestei lumi nu reușiseră să o stingă. Tocmai această neliniște îl aduce înaintea Mântuitorului, pentru că omul, oricât ar aduna în viața aceasta, simte la un moment dat că sufletul său cere ceva ce nu poate fi cumpărat, păstrat într-o casă sau măsurat în avere.

Aceasta este una dintre marile realități ale vieții noastre. Omul poate avea multe și totuși să simtă că îi lipsește esențialul. Poate avea siguranță materială, succes, oameni în jurul său și totuși să rămână cu un gol pe care nimic din cele trecătoare nu îl poate umple. Evanghelia ne arată că adevărata împlinire nu vine din ceea ce adunăm, ci din felul în care ne așezăm viața înaintea lui Dumnezeu.

Împlinirea poruncilor nu este capătul drumului

Tânărul din Evanghelie era un om care cunoștea și păzea poruncile. Aceasta este un lucru important, dar Hristos îi descoperă că viața duhovnicească nu se oprește la simpla evitare a răului. Credința nu este doar o listă de interdicții și nici o mulțumire de sine izvorâtă din faptul că nu am făcut anumite păcate.

Omul este chemat la mai mult. Este chemat să iubească, să dăruiască, să se smerească, să ierte și să se desprindă de tot ceea ce îi ține inima captivă. Putem avea o viață aparent corectă și totuși să fim foarte departe de desăvârșire dacă inima noastră rămâne închisă față de Dumnezeu și față de aproapele.

Nu este suficient să nu facem rău. Creștinul este chemat să facă binele. Nu este suficient să nu urâm. Suntem chemați să iubim. Nu este suficient să nu luăm de la altul. Suntem chemați să dăruim din ceea ce avem. În acest sens, Evanghelia ne scoate dintr-o credință comodă și ne cheamă la o viață în care iubirea devine faptă.

Adevărata primejdie a bogăției

Mântuitorul nu condamnă averea în sine. Sfânta Scriptură nu ne învață că orice om bogat este pierdut și orice om sărac este automat mântuit. Problema adevărată apare atunci când bunurile materiale încetează să mai fie un instrument și devin stăpânul inimii.

Tânărul bogat nu era vinovat pentru simplul fapt că avea multe. Tragedia lui era că nu mai putea concepe viața fără ceea ce acumulase. Averea îi devenise siguranță, sprijin și temelie. În clipa în care Hristos îi cere să se desprindă de ea, se vede cât de puternică era legătura lui lăuntrică.

Această primejdie nu îi privește doar pe cei foarte bogați. Fiecare om poate avea ceva de care să se lege peste măsură. Pentru unul poate fi banul, pentru altul funcția, pentru altul imaginea publică, confortul, ambiția, mândria, dorința de a avea mereu dreptate sau chiar dependența de aprobarea celorlalți. Orice lucru care ajunge să ocupe în inimă locul lui Dumnezeu poate deveni o formă de bogăție care ne sărăcește duhovnicește.

Desprinderea nu înseamnă pierdere

Cuvântul Mântuitorului către tânărul bogat nu trebuie înțeles ca o simplă chemare la lipsire, ci ca o invitație la libertate. Dumnezeu nu îi cere omului să piardă pentru plăcerea de a pierde, ci să se elibereze de ceea ce îl împiedică să dobândească ceva mai mare.

În logica lumii, a dărui înseamnă adesea a avea mai puțin. În logica Evangheliei, a dărui cu iubire înseamnă a transforma cele trecătoare în comoară veșnică. Ceea ce oferim celui aflat în nevoie nu se pierde, ci capătă valoare înaintea lui Dumnezeu. Milostenia, bunătatea, sprijinul dat celui necăjit și iubirea față de aproapele devin forme prin care omul își așază bogăția în veșnicie.

Adevărata sărăcie nu este lipsa banilor, ci lipsa iubirii. La fel, adevărata bogăție nu este ceea ce avem în mâini, ci ceea ce putem oferi din inimă.

Omul nu se poate mântui singur

Una dintre cele mai puternice afirmații ale acestei Evanghelii este cuvântul Mântuitorului: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”

Acest cuvânt ne ferește de două extreme: de mândrie și de deznădejde. Ne ferește de mândrie pentru că ne arată că mântuirea nu este rezultatul unei performanțe personale. Oricât de corect am trăi, avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Ne ferește și de deznădejde, pentru că atunci când omul simte că nu poate rupe singur o patimă, o atașare sau o slăbiciune, nu este chemat să renunțe, ci să se sprijine pe Dumnezeu.

Ceea ce pare imposibil pentru om poate deveni posibil prin lucrarea harului. Dumnezeu poate schimba o inimă, poate vindeca o patimă, poate rupe legături vechi și poate ridica un om care nu mai vedea nicio ieșire.

Credința adevărată cere schimbare

Tânărul bogat a ajuns foarte aproape de Hristos, dar apropierea fizică nu a fost suficientă. Adevărata apropiere presupunea o schimbare a inimii. Aici se află și una dintre cele mai serioase avertizări ale Evangheliei.

Putem fi aproape de Biserică și totuși să rămânem departe cu inima. Putem cunoaște rugăciuni, putem participa la slujbe și putem respecta anumite rânduieli, dar dacă nu lăsăm cuvântul lui Dumnezeu să ne schimbe viața, riscăm să păstrăm doar forma credinței.

Credința vie nu este doar despre ceea ce știm, ci despre ceea ce devenim. Ea trebuie să se vadă în felul în care vorbim, iertăm, dăruim, ne purtăm cu oamenii și ne raportăm la lucrurile pe care le avem.

Întrebarea care rămâne pentru fiecare dintre noi

Evanghelia tânărului bogat ne obligă să ne cercetăm cu sinceritate. Fiecare om are un punct în care inima lui se agață prea tare de ceva trecător. Poate fi un lucru material, o ambiție, un orgoliu, o rană veche, o neiertare sau o dorință pe care nu vrem să o lăsăm în mâinile lui Dumnezeu.

Adevărata întrebare a acestei duminici nu este cât de mult avem, ci ce anume stăpânește inima noastră. Dacă Hristos este pe primul loc, toate celelalte își găsesc măsura. Averea poate deveni milostenie, casa poate deveni loc al ospitalității, poziția poate deveni slujire, iar succesul poate deveni prilej de recunoștință.

Atunci când însă lucrurile ajung să ne stăpânească, ele devin lanțuri.

Comoara care nu se pierde

Mesajul acestei Evanghelii este, în cele din urmă, unul al libertății și al speranței. Hristos nu cheamă omul la golire de dragul golirii, ci la dobândirea unei comori mai mari. El nu ne cere să lăsăm cele trecătoare fără să ne ofere în schimb ceea ce nu se poate pierde.

Tot ceea ce dăruim din iubire, tot ceea ce facem pentru aproapele, tot ceea ce jertfim pentru adevăr, bunătate și credință capătă valoare veșnică. Omul devine cu adevărat bogat atunci când inima lui nu mai este robită de nimic și când poate spune că Dumnezeu este mai presus de toate.

De aceea, Evanghelia tânărului bogat rămâne actuală pentru fiecare generație. Ea ne amintește că nu ceea ce avem ne definește, ci ceea ce iubim cel mai mult. Iar acolo unde este comoara noastră, acolo va fi și inima noastră.

Să cerem lui Dumnezeu să ne dea o inimă liberă, milostivă și neîmpărțită, o inimă care să folosească lucrurile acestei lumi fără să fie stăpânită de ele și care să caute, mai presus de toate, comoara cea adevărată a vieții veșnice.

Amin.