Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie din această duminică ne pune înainte Pilda nunții fiului de împărat, una dintre pildele prin care Mântuitorul Iisus Hristos ne vorbește despre chemarea omului la Împărăția lui Dumnezeu.

Domnul ne spune că un împărat a făcut nuntă fiului său și i-a chemat pe cei poftiți. Când toate au fost pregătite, și-a trimis slugile să le spună că masa este gata și că îi așteaptă. Numai că cei chemați nu au vrut să vină. Unul s-a dus la țarina sa, altul la negustoria sa, iar alții s-au purtat cu răutate față de slujitorii împăratului.

La prima vedere am putea spune: cum este posibil să fii chemat la masa împăratului și să refuzi? Cum să alegi țarina sau negustoria în locul unei asemenea bucurii?

Dar, dacă privim cu atenție la propria noastră viață, vom vedea că și noi facem de multe ori același lucru.

Împăratul din Evanghelie este Dumnezeu, Fiul pentru Care se pregătește nunta este Mântuitorul Iisus Hristos, iar chemarea la nuntă este chemarea fiecăruia dintre noi la comuniunea cu Dumnezeu și, în cele din urmă, la Împărăția Cerurilor.

Dumnezeu îl cheamă pe om neîncetat. Îl cheamă prin Sfânta Evanghelie, prin Biserică, prin glasul conștiinței, prin oamenii pe care îi trimite în viața lui. Uneori ne cheamă printr-o bucurie, alteori chiar printr-o încercare. Sunt momente în viață în care omul își dă seama că nu poate avea totul sub control, că puterea lui este limitată și că are nevoie de Dumnezeu.

Problema este că, asemenea celor din pildă, și noi găsim adesea alte lucruri mai urgente.

Nu spunem neapărat că nu credem în Dumnezeu. Nu spunem că nu vrem să avem nicio legătură cu El. Spunem doar: „Nu acum.”

Acum avem serviciu. Avem casa. Avem familia. Avem probleme. Avem planuri. Avem bani de câștigat. Avem drumuri de făcut. Și toate acestea sunt lucruri firești. Evanghelia nu spune că țarina sau negustoria erau rele. Răul a apărut atunci când ele au ajuns mai importante decât chemarea lui Dumnezeu.

Aici este una dintre învățăturile importante ale Evangheliei de astăzi: nu numai păcatul ne poate îndepărta de Dumnezeu, ci și lucrurile bune ale vieții, atunci când le punem înaintea Lui.

Omul poate ajunge atât de preocupat de viața aceasta, încât să uite pentru ce trăiește.

Putem să avem grijă de casă și să uităm de suflet. Putem să ne preocupăm de sănătatea trupului și să nu observăm boala sufletului. Putem să ne facem planuri pentru zece sau douăzeci de ani și să nu ne gândim nicio clipă că viața noastră pământească are un sfârșit.

Și atunci trebuie să ne întrebăm fiecare: ce loc mai are Dumnezeu în viața mea?

Este El doar Cel la Care alerg atunci când am un necaz? Este doar Cel de la Care aștept să-mi împlinească o dorință? Sau Îl las cu adevărat să fie prezent în viața mea?

Mai departe, Evanghelia ne arată că împăratul, văzând refuzul celor chemați, își trimite slugile la răspântiile drumurilor și le poruncește să-i aducă pe toți cei pe care îi vor găsi. Și Evanghelia spune un lucru foarte frumos: au fost adunați „toți câți i-au găsit, și răi și buni”, iar casa nunții s-a umplut.

Vedem aici cât de mare este iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi cheamă pe toți.

Biserica nu este locul celor care nu au greșit niciodată. Dacă ar fi așa, bisericile ar fi goale. Biserica este locul în care omul vine tocmai pentru că știe că are nevoie de vindecare, de iertare și de Dumnezeu.

Nu trebuie să spună nimeni: „Am greșit prea mult, pentru mine nu mai există întoarcere.”

Există.

Nu trebuie să spună nimeni: „Eu nu sunt vrednic să mă apropii de Dumnezeu.”

Nimeni nu este vrednic prin propriile puteri. Dar Dumnezeu este Cel Care ne cheamă.

Tâlharul de pe cruce a primit raiul în ultimele clipe ale vieții. Fiul risipitor a fost primit de tatăl său când s-a întors. Vameșul care nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer s-a întors la casa lui îndreptat.

Așadar, Dumnezeu nu închide ușa înaintea omului care dorește să se întoarcă.

Dar Evanghelia de astăzi mai are un lucru care poate părea greu de înțeles. Împăratul intră în sala nunții și vede acolo un om care nu purta haină de nuntă. Îl întreabă: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” Iar omul nu răspunde.

Ce este această haină de nuntă?

Sfinții Părinți ne învață că ea este viața cea nouă pe care trebuie să o îmbrace omul care a răspuns chemării lui Dumnezeu. Este credința unită cu faptele bune, este pocăința, este iubirea, este curățirea sufletului.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne primește pe toți așa cum suntem, dar nu ne cheamă să rămânem așa cum suntem.

Aceasta este foarte important.

Nu este suficient să spunem: „Eu cred în Dumnezeu.”

Credința trebuie să înceapă să schimbe ceva în noi.

Dacă înainte eram răzbunători, să învățăm să iertăm. Dacă judecam cu ușurință, să învățăm să ne vedem mai întâi propriile greșeli. Dacă eram nepăsători la suferința celuilalt, să învățăm milostenia. Dacă ne-am îndepărtat de rugăciune, să începem din nou să ne rugăm.

Nu ni se cere să devenim sfinți într-o singură zi. Ni se cere însă să nu ne împăcăm cu răul din noi.

Există o mare diferență între omul care cade și se ridică și omul care cade și spune: „Eu așa sunt și nu vreau să mă schimb.”

Dumnezeu are răbdare cu slăbiciunile noastre, dar așteaptă de la noi dorința de îndreptare.

De aceea, haina de nuntă nu înseamnă o viață fără nicio greșeală. Înseamnă un suflet care se pocăiește, care luptă, care cade și se ridică, care cere iertare și încearcă din nou.

Iar cuvintele cu care se încheie Evanghelia sunt poate cele mai cunoscute, dar și cele mai serioase:

„Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.”

Dumnezeu îi cheamă pe toți, dar răspunsul rămâne al nostru.

El nu forțează pe nimeni să intre în Împărăția Sa. Nu ne ia libertatea. Dragostea nu poate exista fără libertate.

De aceea, întrebarea Evangheliei de astăzi nu este dacă Dumnezeu ne-a chemat. Ne-a chemat.

Întrebarea este: noi ce facem cu această chemare?

Poate că uneori așteptăm un semn mare de la Dumnezeu și nu observăm că El ne vorbește prin lucrurile cele mai simple.

Faptul că astăzi suntem aici, în biserică, este o chemare.

Faptul că auzim această Evanghelie este o chemare.

Faptul că mai avem timp să îndreptăm ceva este o chemare.

Poate avem pe cineva cu care nu vorbim de ani de zile. Poate purtăm o supărare pe care am ajuns să o considerăm normală. Poate este cineva căruia trebuie să-i cerem iertare. Poate ne-am răcit în rugăciune. Poate ne-am obișnuit cu un păcat și nu mai luptăm împotriva lui.

Evanghelia de astăzi ne spune: nu amâna.

Pentru că una dintre cele mai mari înșelări ale omului este gândul că are timp.

Spunem: „O să mă rog mai mult când voi fi mai liniștit.” „O să mă spovedesc.” „O să mă schimb.” „O să iert.” „O să mă apropii mai mult de Dumnezeu.”

Dar nimeni dintre noi nu știe cât timp are.

De aceea Dumnezeu ne cheamă astăzi, nu într-o zi pe care noi ne-o imaginăm undeva în viitor.

Să nu înțelegem însă această Evanghelie ca pe o amenințare. Nunta este, înainte de toate, bucurie.

Dumnezeu nu ne cheamă la El pentru a ne lua ceva, ci pentru a ne dărui adevărata viață. Nu vrea să ne facă viața mai săracă, ci să o umple de sens. Nu ne cheamă pentru că El ar avea nevoie de noi, ci pentru că noi avem nevoie de El.

Și poate aceasta este învățătura cu care ar trebui să plecăm astăzi din biserică:

Dumnezeu ne-a pregătit un loc la masa Sa. Chemarea a fost făcută. Ușa este deschisă. Dar răspunsul trebuie să-l dea fiecare dintre noi.

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a nu pune grijile trecătoare mai presus de cele veșnice, să ne dea puterea de a ne îndrepta viața și să ne îmbrace sufletele în haina pocăinței, a iubirii și a faptelor bune, pentru ca, la sfârșitul vieții noastre, să ne învrednicim și noi de bucuria cea fără de sfârșit a Împărăției Sale.

Amin.