„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”

Există momente în viața omului când un singur semn poate spune mai mult decât multe cuvinte. Pentru creștin, acest semn este Crucea. O vedem în biserici, o purtăm la piept, ne însemnăm cu ea la începutul și la sfârșitul rugăciunii, o așezăm la căpătâiul celor plecați dintre noi. Dar, pentru a înțelege cu adevărat Crucea, trebuie să privim dincolo de lemnul ei și să vedem ceea ce s-a petrecut pe ea: iubirea lui Dumnezeu pentru om.

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne pregătește tocmai pentru această înțelegere. Biserica ne pune înainte cuvintele Mântuitorului rostite către Nicodim: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16)

Poate că am auzit aceste cuvinte de atât de multe ori, încât nu ne mai oprim asupra lor. Și totuși, în ele se află întreaga Evanghelie.

Dumnezeu a iubit lumea. Nu spune că a iubit numai pe cei drepți, numai pe cei care nu greșesc, numai pe cei care Îl caută. A iubit lumea. O lume rănită de păcat, cu oameni care cad, care uită de El, care se îndepărtează, care Îl caută abia atunci când nu mai găsesc nicio altă ieșire. Și tocmai pentru această lume Dumnezeu Îl trimite pe Fiul Său.

Hristos nu vine să privească suferința omului de departe. Intră în ea.

Cunoaște foamea, oboseala, lacrimile, singurătatea, nedreptatea și trădarea. Este părăsit, batjocorit și condamnat. Iar drumul Său ajunge până pe Golgota, acolo unde omul Îi oferă lui Dumnezeu o Cruce, iar Dumnezeu răspunde omului cu iertare.

Aceasta este una dintre cele mai mari taine ale credinței noastre: Crucea, care trebuia să fie semnul rușinii și al morții, devine prin Hristos semnul iubirii și al vieții.

De aceea, atunci când Biserica înalță Sfânta Cruce, nu înalță suferința de dragul suferinței. Nu ne spune că durerea este bună în sine și nici că Dumnezeu Se bucură atunci când omul suferă. Biserica ne arată că nici măcar suferința nu mai este un loc în care omul să fie singur. Hristos a trecut prin ea înaintea noastră.

Fiecare om își cunoaște crucea lui.

Pentru unul poate fi boala. Pentru altul, singurătatea. Pentru altcineva, lipsurile, pierderea unui om drag, neînțelegerea din familie, o nedreptate, o dezamăgire sau o luptă despre care nu știe nimeni. Sunt cruci văzute și cruci ascunse. Uneori omul zâmbește înaintea celorlalți, dar numai el și Dumnezeu știu ce poartă în suflet.

În asemenea momente apare întrebarea pe care aproape fiecare om a rostit-o cândva: „Doamne, de ce?”

Nu întotdeauna primim răspunsul pe care îl așteptăm. Crucea lui Hristos însă ne descoperă ceva poate și mai important: Dumnezeu nu ne promite o viață fără încercări, dar ne arată că nu ne lasă singuri în mijlocul lor.

Pe Golgota, Dumnezeu nu privește durerea omului din cer. O poartă.

Și tocmai aici începe schimbarea.

Crucea purtată fără Dumnezeu poate deveni deznădejde. Crucea purtată împreună cu Hristos poate deveni drum. Nu pentru că încercarea dispare într-o clipă, ci pentru că omul descoperă că dincolo de ea există Învierea.

Creștinismul nu se termină pe Golgota.

După Cruce vine mormântul, iar după mormânt vine dimineața Învierii. De aceea creștinul poate plânge, poate cădea, poate trece prin nopți grele ale vieții, dar nu este chemat să rămână în deznădejde. Ultimul cuvânt nu îl are suferința. Ultimul cuvânt nu îl are păcatul. Nici măcar moartea nu mai are ultimul cuvânt.

Ultimul cuvânt Îl are Dumnezeu.

Poate tocmai de aceea ne facem semnul Sfintei Cruci atât de des. Uneori îl facem înainte de drum. Alteori înaintea unei hotărâri. Îl facem când intrăm în biserică, când ne așezăm la masă, când ne este teamă sau când cerem ajutor. Dar ar trebui să ne amintim de fiecare dată ce mărturisim prin acest gest: viața mea este în mâinile Celui Care m-a iubit până la Cruce.

Și Crucea ne mai învață ceva.

Iubirea adevărată presupune jertfă.

Este ușor să iubim atunci când ni se răspunde cu iubire. Este ușor să fim buni cu cei care sunt buni cu noi. Dar Hristos, răstignit, Se roagă pentru cei care Îl răstignesc. În fața urii, El nu răspunde cu ură. În fața batjocurii, nu blestemă. În fața răului, nu devine asemenea celor care Îi fac rău.

Aceasta este puterea Crucii pe care suntem chemați să o aducem și în viața noastră: să nu lăsăm răul primit să nască un rău nou prin noi.

Poate că nu vom fi chemați niciodată la o jertfă mare. Dar suntem chemați zilnic la jertfe mici: să iertăm când ne este greu, să tăcem când un cuvânt ar răni, să ajutăm când am putea trece nepăsători, să ne rugăm pentru cineva care ne-a făcut rău, să rămânem lângă omul care suferă, să ne ridicăm după ce am căzut și să avem puterea de a spune: „Doamne, fără Tine nu pot.”

În această Duminică dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, Biserica ne cheamă să privim Crucea nu ca pe un obiect obișnuit, ci ca pe mărturia celei mai mari iubiri.

Când ne va fi greu, să privim spre Cruce.

Când vom crede că Dumnezeu ne-a uitat, să privim spre Cruce.

Când păcatele noastre ne vor face să credem că nu mai putem începe din nou, să privim spre Cruce.

Pentru că acolo vedem cât valorează omul înaintea lui Dumnezeu. Atât de mult, încât Hristos Și-a întins brațele pe Cruce pentru el.

Iar dincolo de Cruce se vede deja lumina Învierii.

„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3, 17)

Să ne ajute Dumnezeu ca Sfânta Cruce să nu rămână doar semnul pe care îl purtăm la piept sau îl așezăm pe pereții caselor noastre, ci să devină semnul după care ne trăim viața: cu credință în încercare, cu nădejde în suferință, cu iertare față de aproapele și, mai presus de toate, cu iubire.

Pentru că drumul Crucii nu se oprește niciodată la Cruce.

El duce spre Înviere. Amin.