Când Hristos urcă în corabia vieții noastre

Sfânta Evanghelie după Luca 5, 1–11

Iubiți credincioși,

Sunt dimineți în care omul nu simte bucuria unui nou început, ci numai oboseala nopții care a trecut. A muncit, s-a străduit, a nădăjduit, iar la capătul tuturor eforturilor sale pare că nu a rămas nimic. O grijă nu s-a risipit, o rugăciune încă își așteaptă răspunsul, o împăcare se lasă așteptată. Și atunci, în adâncul inimii, se naște întrebarea: mai are rost să încerc?

Într-o asemenea dimineață îl întâlnește Mântuitorul pe Simon Petru. După o noapte întreagă de muncă, mrejele lui erau goale. Pe malul lacului, pescarii își spălau uneltele. Își făcuseră datoria, dar nu prinseseră nimic.

Tocmai în această corabie a unui om obosit alege Domnul să urce.

Evanghelia de astăzi ne arată că Dumnezeu ne caută în mijlocul vieții noastre obișnuite. Ne întâlnește la lucru, în casă, în grijile pentru copii, în osteneala bătrâneții. Se apropie de noi chiar și atunci când ne este greu să vedem vreun rod al strădaniei noastre.

Corabia lui Petru era goală de pește, dar avea să devină locul din care oamenii ascultau cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce pentru pescar părea semnul unei nereușite devine, în mâinile Domnului, începutul unei chemări.

Să nu ne grăbim, așadar, să socotim fără folos o zi grea sau o osteneală care nu și-a arătat încă roadele. Și acolo Îi putem face loc lui Hristos.

După ce vorbește mulțimii, Mântuitorul îi spune lui Simon să ducă barca la adânc și să arunce mrejele pentru pescuire.

Pentru Petru, porunca aceasta era greu de înțeles. El cunoștea lacul și știa meseria pescuitului. Muncise toată noaptea, tocmai în vremea potrivită, și nu prinsese nimic. Acum trebuia să pornească din nou, în ciuda oboselii și a experienței sale.

Răspunsul lui descoperă însă o inimă care începe să se încreadă în Domnul: Îi spune că s-au ostenit fără rezultat, dar că, la cuvântul Lui, va arunca mrejele.

Petru nu își ascunde oboseala. Nu pretinde că înțelege totul. Își mărturisește neputința și face pasul pe care i-l cere Hristos.

Așa crește și credința noastră: prin ascultare, uneori însoțită de întrebări și de lacrimi. Ne rugăm chiar și când mintea este împrăștiată. Cerem iertare chiar și când mândria ne ține pe loc. Alegem cinstea chiar și când ni se pare că alții câștigă mai ușor prin nedreptate. Ne apropiem de spovedanie chiar și când rușinea ne îndeamnă să mai amânăm.

În fiecare dintre aceste împrejurări putem spune: Doamne, îmi este greu, dar vreau să ascult de Tine. Ajută-mă să fac pasul acesta.

La ascultarea lui Petru urmează pescuirea minunată. Mulțimea peștilor este atât de mare, încât mrejele încep să se rupă, iar pescarii îi cheamă în ajutor pe cei din cealaltă corabie.

Este un amănunt pe lângă care putem trece ușor: darul primit îi aduce pe oameni împreună. Petru are nevoie de ceilalți. Bucuria se împarte, iar munca se duce împreună.

Și în parohia noastră, la Ciobănoaia, viața creștină se întărește atunci când ne purtăm unii altora poverile. Când observăm că un bătrân are nevoie de ajutor, când căutăm un om care nu a mai venit de mult la biserică, când sprijinim o familie aflată în necaz, credința noastră capătă chip prin fapte. O comunitate se apropie de Dumnezeu și prin grija cu care oamenii se apropie unii de alții.

În fața minunii, Petru are o reacție neașteptată. Nu începe să socotească peștii și câștigul. Cade la genunchii lui Iisus și își mărturisește păcătoșenia.

A înțeles că înaintea lui Se află Cineva mai presus de puterea și priceperea omenească. În lumina sfințeniei Domnului își vede propria inimă.

Aceasta este lucrarea întâlnirii adevărate cu Dumnezeu: omul începe să se vadă sincer. Își recunoaște greșelile, cuvintele care au rănit, binele pe care l-a amânat. Încetează să se mai ascundă în spatele greșelilor altora și îndrăznește să spună: Doamne, și eu am nevoie de iertare.

Să păstrăm această sinceritate atunci când venim la spovedanie. Să aducem înaintea lui Dumnezeu ceea ce ne apasă, cu încrederea că mila Lui ne poate ridica.

Pentru că răspunsul lui Hristos la mărturisirea lui Petru este plin de nădejde: îl îndeamnă să nu se teamă și îi descoperă chemarea de a aduce oameni la Dumnezeu.

Domnul îi cunoaște slăbiciunea și totuși îl cheamă. Petru mai are multe de învățat. Va cunoaște chiar și amărăciunea lepădării. Dar Hristos vede în el omul care, prin pocăință și har, va putea să-i întărească și pe alții.

Aici este și mângâierea noastră. Păcatul mărturisit cu pocăință poate fi iertat. Omul căzut se poate ridica. O viață rănită poate primi un început nou. Nimeni să nu se îndepărteze de Dumnezeu spunând că este prea nevrednic pentru a mai veni la El.

La sfârșitul Evangheliei, pescarii aduc corăbiile la țărm, lasă toate și Îl urmează pe Iisus. Tocmai când aveau înainte cea mai bogată pescuire, descoperă că darul cel mai mare era prezența Celui care îi chemase.

Chemarea apostolilor a fost una aparte. Pentru noi, urmarea lui Hristos se trăiește în responsabilitățile fiecărei zile: în grija pentru familie, în munca cinstită, în rugăciune, în participarea la Sfânta Liturghie, în răbdarea cu cel de lângă noi. Acolo suntem chemați să-I dăm Domnului locul dintâi.

Iubiți credincioși,

Pescuirea minunată nu este o făgăduință că orice încercare a noastră va aduce câștigul pe care îl dorim. Vor mai fi zile grele și osteneli al căror rod nu îl vom vedea îndată. Evanghelia ne învață însă să ne încredințăm viața lui Hristos și să rămânem deschiși chemării Sale.

Să-I facem loc în corabia noastră, cu tot ce purtăm în ea: bucurii, griji, neputințe și speranțe. Iar în săptămâna care începe, fiecare să aleagă un pas de ascultare: o rugăciune reluată, o împăcare căutată, o spovedanie pregătită cu sinceritate, un ajutor oferit celui aflat în nevoie.

Doamne Iisuse Hristoase, intră și în corabia vieții noastre. Întărește-ne când suntem obosiți, ridică-ne atunci când cădem și învață-ne să ascultăm cuvântul Tău. Dă-ne inimă smerită și curajul de a Te urma, ca prin viața noastră să-i apropiem și pe alții de Tine. Amin.