În fiecare an, la 14 septembrie, Biserica ne cheamă să ne oprim pentru o clipă din graba vieții și să privim spre Cruce. Nu spre un simplu obiect, nu spre un semn al suferinței, ci spre locul în care iubirea lui Dumnezeu pentru om s-a arătat în chip deplin.

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci ne amintește de lemnul pe care Mântuitorul Iisus Hristos S-a jertfit pentru mântuirea lumii. Crucea, care odinioară era semn al rușinii și al osândei, a devenit prin Hristos semn al biruinței, al nădejdii și al vieții.

Privind spre Sfânta Cruce, fiecare dintre noi își poate vedea propria viață. Pentru că nimeni nu trece prin această lume fără o cruce. Uneori ea se numește boală, alteori singurătate, lipsă, nedreptate, neînțelegere, pierderea cuiva drag sau o durere pe care poate nimeni din jur nu o cunoaște. Fiecare om poartă ceva în sufletul său.

Mântuitorul nu ne-a spus că, urmându-L, vom fi feriți de toate încercările. Dimpotrivă, ne-a spus limpede: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Aceste cuvinte nu sunt o chemare la suferință, ci o chemare la credință. Hristos ne arată că nici cea mai grea cruce nu trebuie purtată fără El.

De multe ori, omul Îl întreabă pe Dumnezeu de ce îngăduie o anumită durere. De ce tocmai lui? De ce acum? De ce atât de greu? Și poate că răspunsul nu vine imediat. Sunt lucruri pe care le înțelegem abia după ani, iar altele poate nu le vom înțelege deplin niciodată aici. Dar Crucea lui Hristos ne spune că Dumnezeu nu privește suferința omului de departe. El Însuși a cunoscut durerea, nedreptatea, părăsirea și moartea.

Pe Golgota, Hristos nu a coborât de pe Cruce atunci când oamenii Îl provocau să o facă. Ar fi putut. Dar a rămas acolo până la capăt. Nu pentru că era neputincios, ci pentru că iubirea adevărată nu abandonează.

Aceasta este una dintre cele mai mari taine ale Crucii: Dumnezeu biruiește nu prin forță, ci prin iubire. Nu prin răzbunare, ci prin iertare. Nu prin distrugerea celui care Îl rănește, ci prin jertfa pentru el.

De aceea, Crucea nu poate fi despărțită de iertare. Din mijlocul suferinței Sale, Hristos Se roagă pentru cei care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Este poate una dintre cele mai grele lecții pe care Evanghelia ni le pune înainte.

Este ușor să iubești atunci când ești iubit. Este ușor să ierți atunci când nu ai fost rănit profund. Dar adevărata putere a omului se vede atunci când, deși ar putea răspunde cu aceeași răutate, alege să nu o facă.

În viața de fiecare zi purtăm adesea răni vechi. Cuvinte pe care nu le-am uitat, nedreptăți pe care încă le simțim, oameni pe care nu îi mai putem privi la fel. Uneori ținem atât de strâns aceste răni încât ele ajung să ne conducă viața. Crucea ne cheamă să le așezăm înaintea lui Hristos și să cerem puterea de a ierta.

Nu înseamnă că trebuie să numim bine ceea ce a fost rău. Nu înseamnă că trebuie să uităm ceea ce s-a întâmplat. Înseamnă însă să nu lăsăm răul altuia să se transforme în întuneric în sufletul nostru.

Crucea ne mai învață și răbdarea. Hristos nu a fugit de drumul Golgotei. A căzut sub greutatea Crucii, S-a ridicat și a mers mai departe. În această imagine se poate regăsi fiecare om care, la un moment dat, simte că nu mai poate.

Poate că și noi cădem uneori. Ne pierdem nădejdea, ne îndoim, obosim, ne rugăm și ni se pare că nu primim răspuns. Dar Dumnezeu nu ne cere să nu cădem niciodată. Ne cere să nu rămânem căzuți.

Creștinul nu este omul care nu cunoaște slăbiciunea, ci omul care știe unde să se întoarcă atunci când este slab.

Înălțarea Sfintei Cruci este și un praznic al nădejdii. Pentru că povestea nu se termină pe Golgota. După Cruce vine Învierea. După întunericul mormântului vine lumina. După ceea ce oamenii credeau că este sfârșitul, Dumnezeu a făcut începutul unei vieți noi.

De aceea, în fața Crucii, creștinul nu trebuie să deznădăjduiască. Oricât de grea ar fi o perioadă din viața lui, ea nu este întreaga lui viață. Oricât de adâncă ar fi o rană, Dumnezeu poate aduce vindecare. Oricât de închis ar părea un drum, Dumnezeu poate deschide unul pe care noi încă nu îl vedem.

Praznicul de astăzi ne cheamă să ne întrebăm ce loc are Crucea în viața noastră. O purtăm doar la gât sau o purtăm și în inimă? Ne închinăm înaintea ei doar în biserică sau încercăm să trăim ceea ce ne arată ea?

Crucea ne vorbește despre iubire, despre jertfă, despre smerenie, despre răbdare și despre iertare. Ne amintește că adevărata măreție nu stă în a-i domina pe ceilalți, ci în a ști să te dăruiești. Nu stă în a avea ultimul cuvânt, ci uneori în a ști să taci. Nu stă în a nu fi niciodată rănit, ci în a nu lăsa rana să te transforme într-un om rău.

Să privim, așadar, spre Sfânta Cruce nu cu teamă, ci cu nădejde. Ea este semnul că Dumnezeu nu ne abandonează atunci când ne este greu. Este semnul că suferința nu are ultimul cuvânt. Este semnul că iubirea este mai puternică decât ura și că viața este mai puternică decât moartea.

Iar atunci când propria noastră cruce ni se va părea prea grea, să ne amintim că nu suntem chemați să o purtăm singuri. Hristos merge înaintea noastră și, dacă Îi îngăduim, merge și alături de noi.

Să-I cerem astăzi lui Dumnezeu puterea de a ne purta crucea cu credință, fără cârtire și fără deznădejde, dar și puterea de a vedea crucile celor de lângă noi. Uneori, un cuvânt bun, o mână întinsă, o iertare sau o simplă prezență pot face crucea altui om mai ușoară.

Și să nu uităm niciodată că drumul Crucii nu se oprește la Golgota. El merge mai departe, spre Înviere.

Amin.